Adevărata sursa de lumină

Urmandu-mi pașii in întuneric mi-au cedat picioarele de frig și am ajuns din nou ghemuită pentru a-mi recupera căldura. Mi-am adus aminte atunci că am pierdut părți din mine pe drum dar nu am sesizat datorită amorțelii. Emoțiile care au fost înlocuite cu o ceață rece erau sursa focului ce mocnea ca sursa de energie în motorul ce mă punea în miscare.

Le-am pierdut in acceptarea apusului din exterior?

Nu. Focul arde. E in mine undeva dar am uitat de el sau l-am acoperit. Privesc temătoare in interior și încep să realizez că e acolo, in centrul unei tornade amenințătoare . Trag hotărâtă patura de pe ea și o scot afară la vedere. Vântul mă ridica în picioare și aproape mă ia pe sus. 

Îmi relaxez in sfârșit maxilarul pt că pierderea firului de plastic și existenta lui nici macar nu mai contează.

Am contact cu solul și îmi cresc rădăcini din tălpi. Îmi las porii deschiși și las crengi sa scoată muguri. Nu-mi mai este teama de furtuna pt că sunt pregătită, iar întunericul incepe sa crape. Știu că va trece și razele scăpărând din interior îmi dau încredere. 

Stau in furtună dar pot vedea deja răsăritul. 

Soarele a fost mereu la mine. 

Cum am putut sa uit?