uhm. încă nu pot renunța la a ști de tine. Nu trece o zi fără sa-mi amintesc ceva..de noi. Când eram fericiți. da! puținele momente când eram fericiți. Îmi amintesc de fapt și bune și rele. Încerc să nu cad în nici o extremă, când de fapt cel mai bine poate ar fi..să nu îmi amintesc deloc. Dar am încercat asta deja, mai ales când eram furioasă. Încerc și acum când îmi aduc aminte ultima conversație..
Dar am ajuns la concluzia că e mai bine.. să las amintirile să vină și să plece când au chef, să le las să-și facă damblaua pentru că oricum nu am de ales. În schimb pot încerca să controlez ce simt în privința lor. Încerc să fac pace cu mine. Pentru mine.
Astfel, când vin amintiri bune cu noi nu realizez când pun stăpânire pe mine decât când îmi accelerează pulsul..și realizez că totul e în trecut.
Și rămâne acolo.
Și e mai bine așa.
Apoi îmi amintesc și de cele rele.. toate incompatibilitățile. A fost o provocare pentru amândoi. O provocare care ne-a învățat multe.
Pe lângă altele ne-a învățat ce e răbdarea.
5 ani lângă o persoană care gândește total diferit și vrea lucruri total opuse de la viață nu sunt ani ușori. Apar diferențe de opinii și astfel și conflicte la orice pas. La un moment dat ți se pune capac, vrei să renunți. Realizezi că se poate și mai bine și începi sa-ți faci o idee despre ce ar fi mai bun pentru voi. Pentru fiecare, separat. Dar apoi te strânge inima și te agăți de speranță. Și de sentimentul ăla ce-ți ia mințile. Ce nu-ți dă drumul și nu te lasă să gândești limpede. Dar te face să uiți de tine și să simți fericire ca un nebun și te poartă pe valuri spre nori iar apoi îți dă drumul. Și-ți rupi gâtul în aterizare. Apoi vă adunați unul pe celalalt și începeți alt zbor, pe acelaș val.
Ne-a învățat că poți iubi în ciuda diferențelor.
Ne-a învățat că ai ceva de învățat de la oricine.
Cel puțin.. pe mine.
Pe tine nu știu.
Dacă îmi aduc aminte direct ceva rău, încerc să mă gândesc că poate am și eu partea mea de vină.. Sigur am. Undeva, cândva ,amândoi am facut câte ceva, bun/rău care adunate au dat rezultatul final.
Amândoi știam că se va ajunge aici. Dar nu puteam să ne dăm drumul.
Nu știu când ai găsit-o pe ea. Înainte sau după ce ai început să tragi de mine să mai dau o șansă la tot ce am avut. Bănuiesc că înainte. Pentru că altfel nu aveai când să ajungi să ți la ea.. nu aveai de unde ști că îți va fi mai bine și ți se potrivește mai bine decât mine. Nu aveai de unde strânge încrederea suficientă că ve-ți funcționa încât să renunți la noi după ce ți-ai călcat pe orgoliu să mă întorci din drum, după ce ți-ai pus atâta speranță în noi.
Nu știu ce a fost minciună și ce a fost adevăr. Am simțit semne a ce urma să se întâmple dar am preferat să am încredere în tine. Poate erau semne a ce se întâmpla deja.
Oricum, am văzut că-ți e mai bine acum. Ea ți se potrivește mai bine. Ea te face să râzi, să te distrezi, să te simți tu în pielea ta. Și din cauza dragostei ce încă ți-o port... mă bucur pentru tine.
Da.
Nu pot să nu o fac. Vezi tu? asta e ce am vrut mereu, să fi fericit. Îmi pare rău că (în ciuda tuturor eforturilor) nu lângă mine. Dar e bine și așa.
Știu că e mai bine așa. E cum ne-am imaginat când ne gândeam cum ar fi mai bine. Dacă nu se întamplau toate așa, nu reușeam să ne dăm drumul și trăiam în continuare în acelaș cerc infinit.
Îți doresc o viață fericită, plină de veselie, distracție, zâmbete și bucurii.
Te iubesc.
