Adevărata sursa de lumină

Urmandu-mi pașii in întuneric mi-au cedat picioarele de frig și am ajuns din nou ghemuită pentru a-mi recupera căldura. Mi-am adus aminte atunci că am pierdut părți din mine pe drum dar nu am sesizat datorită amorțelii. Emoțiile care au fost înlocuite cu o ceață rece erau sursa focului ce mocnea ca sursa de energie în motorul ce mă punea în miscare.

Le-am pierdut in acceptarea apusului din exterior?

Nu. Focul arde. E in mine undeva dar am uitat de el sau l-am acoperit. Privesc temătoare in interior și încep să realizez că e acolo, in centrul unei tornade amenințătoare . Trag hotărâtă patura de pe ea și o scot afară la vedere. Vântul mă ridica în picioare și aproape mă ia pe sus. 

Îmi relaxez in sfârșit maxilarul pt că pierderea firului de plastic și existenta lui nici macar nu mai contează.

Am contact cu solul și îmi cresc rădăcini din tălpi. Îmi las porii deschiși și las crengi sa scoată muguri. Nu-mi mai este teama de furtuna pt că sunt pregătită, iar întunericul incepe sa crape. Știu că va trece și razele scăpărând din interior îmi dau încredere. 

Stau in furtună dar pot vedea deja răsăritul. 

Soarele a fost mereu la mine. 

Cum am putut sa uit?

Vis de plastic

Stând ghemuită într-un apus am găsit un fir de plastic transparent ce strălucea în lumina palidă a soarelui pe ducă. Curioasă i-am luat capătul in mâini și m-am jucat cu el ca un copil plictisit. Ceață groasă se așternea in jur și firul pălea, lumina fiind tot mai slabă. Speriată că în curând va dispărea în ceață, m-am ridicat în genunchi și l-am apucat cu dinții. Avea gust de fericire și am început să mă întreb de existenta și provenienta lui.
 Daca acest capăt e atât de bun, oare ghemul de la capătul opus va tine locul soarelui?
S-a lăsat întunericul și m-am ridicat în picioare strângând în dinți un vis ce doar eu știam că e acolo. Am pornit la pas orbește prin negură neștiind unde mă duc pașii.
Nu mai vad firul dar inca strâng din dinți și singura motivație e amintirea acelui gust de fericire.
Nu știu unde merg, nu văd nimic, iar simțurile mi-au amorțit toate.
Bănuiesc că, pas cu pas, tot înainte...

Howling moon

I am walking throught the forest without a direction. I hear the war alarms in the city. So they found out already. I am not followed anymore but i don't feel safe. I let my feets take me away as i know my enemies are now the natural predators of the forest and my only ally is the moon who's guiding my steps.