Vis de plastic

Stând ghemuită într-un apus am găsit un fir de plastic transparent ce strălucea în lumina palidă a soarelui pe ducă. Curioasă i-am luat capătul in mâini și m-am jucat cu el ca un copil plictisit. Ceață groasă se așternea in jur și firul pălea, lumina fiind tot mai slabă. Speriată că în curând va dispărea în ceață, m-am ridicat în genunchi și l-am apucat cu dinții. Avea gust de fericire și am început să mă întreb de existenta și provenienta lui.
 Daca acest capăt e atât de bun, oare ghemul de la capătul opus va tine locul soarelui?
S-a lăsat întunericul și m-am ridicat în picioare strângând în dinți un vis ce doar eu știam că e acolo. Am pornit la pas orbește prin negură neștiind unde mă duc pașii.
Nu mai vad firul dar inca strâng din dinți și singura motivație e amintirea acelui gust de fericire.
Nu știu unde merg, nu văd nimic, iar simțurile mi-au amorțit toate.
Bănuiesc că, pas cu pas, tot înainte...