Adevărata sursa de lumină

Urmandu-mi pașii in întuneric mi-au cedat picioarele de frig și am ajuns din nou ghemuită pentru a-mi recupera căldura. Mi-am adus aminte atunci că am pierdut părți din mine pe drum dar nu am sesizat datorită amorțelii. Emoțiile care au fost înlocuite cu o ceață rece erau sursa focului ce mocnea ca sursa de energie în motorul ce mă punea în miscare.

Le-am pierdut in acceptarea apusului din exterior?

Nu. Focul arde. E in mine undeva dar am uitat de el sau l-am acoperit. Privesc temătoare in interior și încep să realizez că e acolo, in centrul unei tornade amenințătoare . Trag hotărâtă patura de pe ea și o scot afară la vedere. Vântul mă ridica în picioare și aproape mă ia pe sus. 

Îmi relaxez in sfârșit maxilarul pt că pierderea firului de plastic și existenta lui nici macar nu mai contează.

Am contact cu solul și îmi cresc rădăcini din tălpi. Îmi las porii deschiși și las crengi sa scoată muguri. Nu-mi mai este teama de furtuna pt că sunt pregătită, iar întunericul incepe sa crape. Știu că va trece și razele scăpărând din interior îmi dau încredere. 

Stau in furtună dar pot vedea deja răsăritul. 

Soarele a fost mereu la mine. 

Cum am putut sa uit?

Vis de plastic

Stând ghemuită într-un apus am găsit un fir de plastic transparent ce strălucea în lumina palidă a soarelui pe ducă. Curioasă i-am luat capătul in mâini și m-am jucat cu el ca un copil plictisit. Ceață groasă se așternea in jur și firul pălea, lumina fiind tot mai slabă. Speriată că în curând va dispărea în ceață, m-am ridicat în genunchi și l-am apucat cu dinții. Avea gust de fericire și am început să mă întreb de existenta și provenienta lui.
 Daca acest capăt e atât de bun, oare ghemul de la capătul opus va tine locul soarelui?
S-a lăsat întunericul și m-am ridicat în picioare strângând în dinți un vis ce doar eu știam că e acolo. Am pornit la pas orbește prin negură neștiind unde mă duc pașii.
Nu mai vad firul dar inca strâng din dinți și singura motivație e amintirea acelui gust de fericire.
Nu știu unde merg, nu văd nimic, iar simțurile mi-au amorțit toate.
Bănuiesc că, pas cu pas, tot înainte...

Howling moon

I am walking throught the forest without a direction. I hear the war alarms in the city. So they found out already. I am not followed anymore but i don't feel safe. I let my feets take me away as i know my enemies are now the natural predators of the forest and my only ally is the moon who's guiding my steps.

Choices

Privesc pe fereastra cum soarele, desi distant si cu forte limitate, isi arunca razele prin golurile de nori care  se maresc si reflecta lumina amplificata de albul zapezii proaspat asternute. E frig dar el profita de ocazia cerului in curs de inseninare si topeste zapada pentru a incalzi pamantul de sub ea. Pare a fi vreme buna, si desi ar trebui sa imi imbunatateasca starea, ma enerveaza lipsa lui de empatie.

Stiu ca nu toate se invart in jurul meu, nu e posibil ca vremea sa fie in concordanta cu atatea suflete cu povesti diferite. Fiecare traieste in propria-i bula de griji, sentimente si lucruri de rezolvat pentru azi, in timp ce el isi face treaba ignorand bulele ce misuna sub nasul lui. Nu se simte responsabil pentru ele si isi face treaba lasand fiecare suflet sa-si asume bula pe care si-a creat-o. Nu e insensibil si nepasator, e mai degraba un parinte matur care isi lasa copii sa invete din propriile experiente si ii sprijina cu caldura emanata, fiind constient ca daca el nu isi urmeaza propria cale nu isi poate indeplini rolul. 

Soarele este impartial, nu straluceste doar pentru cei fericiti. Fiind el insusi si facand ceea ce stie mai bine incalzeste sufletele triste, da curaj celor speriati, intareste buna dispozitie a celor ce deja sunt bucurosi, tine companie celor singuratici; fara efort, doar facand constant ceea ce-i place neintrerupt, neifluentat, neincetat.

Isi asuma doar propriul drum si isi mentine atitudinea obiectiva si independenta din iubire pentru el si pentru ceilalti.

Astazi vreau sa fiu precum soarele.

Thought of today

Sometimes you have to do some things that breaks your heart in the moment but you know if you don't it's gonna be worse on the long run.. 

You do it knowing the pain will pass and you gotta be strong until it passes so it will be better after it. You do it because you know that everything will come around and you'll be allright. 

You've done this before, you already know the steps you already know what's next.

But man it never gets easier.. every step hurts like the first time you went through it. The 'what ifs', the instant regret, the urge to just go back and pretend it never crossed your mind to do this.. the heaviness of responsibility for the decision and the heart that doesn't understand why.

The only thing that helps is that you already know that all this is not the end of the world and you know that if you resist to get outside in the storm at some point the sun will warm your face through the window telling it's already over and you'll go out enjoying the nice weather wondering what was wrong with you that wanted so bad to go in the storm..